A murit, pe 26 iunie 2013,
Dumitru Matcovschi. Este poetul care, în cântecul Basarabia, i-a definit
pe basarabeni în felul acesta: „ Ne
incalzeste lutul, ne-alină două ape, pătimitor, trecutul într-un oftat
încape... Avem un nuc și-i verde, și-n pragul casei crește, cu nucul nu ne
pierdem, de moarte ne păzește. La prunci sântem cu gândul și nu dorim războaie,
noi semănăm pământul și așteptăm să ploaie.” După aceste cuvinte urmează
refrenul, de o putere răvășitoare, de imn: „Basarabia,
Basarabia, frate și soră, mamă și tată, Basarabia. Basarabia, Basarabia, scumpă
icoană în inimi purtată, Basarabia. Trecută prin foc și prin sabie, furată,
trădată mereu, ești floare de dor, Basarabie, ești patria neamului meu.”
Dumitru Matcovschi, născut în 1939, este, după
cum s-a spus pe bună dreptate, un simbol al renașterii naționale din Republica
Moldova, un om care și-a asumat destinul Basarabiei. Dar
nu este un mare simbol al românismului și un titan al culturii românești, cum
vor să-l facă unii, luându-se după cuvintele la modă. Este un basarabean
crescut din pietrele Vadului-Rașcov, care și-a făcut destin din durerile și
bucuriile neamului său basarabean. Un om care a stat aproape de ai săi. I-a
povățuit, i-a lăudat, i-a certat, le-a dat cântece. Și i-a făcut să se simtă
popor, națiune.
A publicat peste 50 de volume, s-a manifestat ca poet, textier,
dramaturg, romancier. Probabil, e greu să-l abordezi pe
Matcovschi cu instrumentele critice ale culturii române moderne. Căci s-ar
putea să pară un versificator ordinar. Dar Matcovschi nu a scris pentru
criticii rafinați care au pe buze numele unor poeți străini și operează cu denumiri
de curente exotice. Nu este nici pășunist, nici tradiționalist, nici modernist,
nici supra-, nici post-.
Opera
și viața lui Matcovschi se explică pornind de la realitățile sovietice. Lupta lui,
ca și a confraților săi de condei, era legată indisolubil de soarta
moldovenilor din Uniunea Sovietică. Limba moldovenească, cum se zicea pe
atunci, și apărarea ei de rusificare,
valorile noastre culturale care urmau edificate pe un loc aproape gol,
moralitatea noastră amenințată de disoluție, de materialism și ateism impus de
sus – iată problemele sociale stringente și deci și temele literaturii de
atunci. Basarabenii au acționat în
perioada sovietică cam tot așa cum au făcut-o corifeii școlii ardelene în
imperiul austro-ungar. Au făcut iluminism. Simpatizând România, fiind în sufletul
lor unioniști, corifeii basarabeni au promovat naționalismul moldovenesc, căci
cel românesc nu era permis. Și au creat în felul acesta, poate contrar voinței
lor, națiunea moldovenească autonomă.
Alături de Ion Druță, de Grigore Vieru, și
Dumitru Matcovschi este un corifeu, un Părinte al Patriei. Ziua înmormântării
sale a fost declarată zi de doliu național. A fost un om de mare curaj. Atunci când ajunge
să conducă revista „Nistru” în 1988, Matcovschi publică, pentru prima dată în
Moldova Sovietică, „Doina” lui Eminescu, „În voia valurilor” de Constantin
Stere, Biblia. Publică eseul lui Valentin Mândâcanu „Veșmântul ființei
noastre”, care era o pledoarie înflăcărată pentru revenirea la alfabetul latin.
Această luptă a sa și a generației sale avea să culmineze cu declararea, în
vara lui 1989, încă pe timpul URSS deci, a limbii moldovenești pe baza grafiei
latine drept limbă oficială în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Dar
tot în 1989, la 17 mai, Matcovschi nimerește sub roțile unui autocar și este
dus la spital cu craniul spart. Se va zbate în comă, între viață și moarte,
tratat la Chișinău, București și Moscova, vreo jumătate de an, timp în care
toată Moldova s-a rugat pentru el. În atmosfera acelor timpuri de lupte, s-a
considerat că Matcovschi a fost victima unui atentat. S-ar fi putut să fie,
căci
accidentul a avut loc a treia zi după ce poetul l-a înfrânt în alegerile pentru
mandatul de deputat în Sovietul Suprem al URSS pe şeful de-atunci al
securităţii din RSSM, Gheorghe Lavranciuc. Biruind moartea, poetul va reveni la
uneltele sale. Pe 29 iunie 2013 a revenit însă în satul său de baștină,
Vadul-Rașcov, și s-a retras în umbră.
Cred că ar fi deosebit
de interesant pentru cititorul român să afle că D. Matcovschi a servit drept prototip pentru personajul unui film românesc de mare succes, Nuntă în Basarabia. E un
caz rarisim acesta, un scriitor basarabean într-un film artistic românesc, dar
cu atât mai prețios. Se datorează faptului că regizorul român Nap Toader s-a
căsătorit cu o basarabeancă, mai exact chiar cu fiica lui Dumitru Matcovschi. Mersul
în Basarabia a constituit pentru Nap Toader descoperirea unei lumi noi. Și astfel
i-a venit ideea de a filma o comedie romantică în care să vorbească despre
diferențele noastre, dar și să lovească în prejudecățile pe care le au și
românii față de basarabeni, și basarabenii față de români. „Nuntă în Basarabia”
a avut un succes absolut pe ambele maluri ale Prutului. Este extraordinară scena
Cântec pentru Otto, unde
socrul cel mic recită o poezie la moartea câinelui său Otto, care a fost chiar
câinele lui Matcovschi, ori scena în care unchiul mirelui are un atac deșănțat
de naționalism românesc.
Apropo de diferențe, Nap
Toader spunea într-un interviu:
„ În Basarabia au nevoie de patriotism,
lucrul ăsta i-a ţinut în picioare. Ei cred cu adevărat că Eminescu este
Eminescu, că România înseamnă tricolor, că valorile noastre sunt perene. E greu
ca un basarabean să-l ia la mişto pe Ştefan cel Mare. Poate că eu, cu simţul
meu cinic, primit de la ţăranii mei din Oltenia, şi ei simpatici la rândul lor,
mai fac o glumă pe un astfel de subiect. Dar să nu uităm că oltenii l-au
generat la rândul lor pe Eugen Ionescu, sau pe Jean Negulescu, regizor de
cinema la Hollywood, sau pe Brâncuşi. Dar aşa e felul oltenilor, văd mai glumeţ
lucrurile astea monumentale. Ei bine, basarabenii glumesc mai puţin decât noi
cu astfel de lucruri”. În ceea ce privește istoria comună a
românilor și basarabenilor, și aici există diferențe de percepție, cedarea
Basarabiei mai ales e văzută foarte diferit. „Pentru că, zice regizorul, mulţi oameni la care ţin, de acolo din
Basarabia, îmi spun că nu e adevărat ceea ce cred eu. Că acel moment a însemnat
trădare. Aşa apare o problemă. Eu zic cedată, ei zic trădată. Bine, atunci nu
avem altceva de făcut decât să lăsăm timpul să treacă şi indiferent de ce a
făcut armata română vreau să ştii că eu te iubesc pe tine şi sper ca şi tu să
mă iubeşti pe mine.”
Cred că filmul lui Nap
Toader oferă o cheie foarte bună pentru înțelegerea Basarabiei.
…Comemorându-l pe Dumitru
Matcovschi, un contemporan al meu, mă gândesc ce va rămâne din istoria
zbuciumată a generației mele în amintirea copiilor și nepoților. Vor ști oare
urmașii noștri cu sârmă-n nas, tatuaj pe-o bucă și cercel în ureche că părinții
lor au plâns la spectacolele „Păsările tinereții noastre” și „Tata”? Că li s-a părut de a fi cunoscut sublimul doar
auzind Cântă un artist?
Că au fremătat de emoție ascultând Ca prima oară ori Cu numele tău?.. Timpul nu iartă. Cronos își mănâncă copiii,
fără milă. Și încă mai și râde ironic pe sub mustăți.
Nessun commento:
Posta un commento