Visualizzazioni totali

martedì 28 maggio 2013

PATRU NOUTĂȚI

Angelina Jolie, Dominique Venner, Serge Mangole și doi moldoveni în metrou, la Roma...

            Nu am auzit demult o noutate care să mă revolte așa de tare ca asta. Care să mă dezguste și să mă facă să cred că homo sapiens e un animal absurd și sortit dispariției. Angelina Jolie și-a tăiat sânii. Frumoși și sănătoși. Pentru că niște medici i-au spus că s-ar putea să se îmbolnăvească de cancer. Pentru că are nu știu ce genă imperfectă. S-ar putea să se îmbolnăvească oricum, chiar și cu sânii tăiați, dar uite că riscul ar fi cu un anumit număr de procente mai mic. În felul acesta, cu toate că drobul de sare n-a căzut peste copil ca să-l ucidă, a cășunat totuși mari daune.  Angelina a mers la măcelar.  Cu mult curaj, cum s-a spus. De ce, m-am întrebat, nu a avut curajul să-și trăiască viața, atâta cât i-a fost sortită, fără a se ciopârți în modul acesta monstruos? De ce a schimbat anii frumoși, și întregi, ai tinereții pe himera unei sănătăți la bătrânețe? De ce a dat vrabia din mână pe cioara de pe gard? Și, dacă frumusețea cere sacrificii, de ce nu a fost dispusă să facă un sacrificiu de dragul frumuseții? Mai mult decât propriul corp, Angelina a ciopârțit propria imagine. S-a transformat brusc dintr-o divă fermecătoare într-o babă ordinară, preocupată doar de migrenele și reumatismele ei. Marilyn Monroe, Amy Winehouse vor rămânea tinere și frumoase în eternitate, Angelina – nu. Ceea ce a făcut acum, se va proiecta asupra întregului ei trecut. Și tare mă tem că, speriate de marile revelații ale științei medicale, alte debusolate îi vor urma calea.

            O altă noutate, ceva mai liniștitoare, a fost sinuciderea de la Notre-Dame de Paris a lui Dominique Venner. Acest respectabil intelectual de dreapta a făcut gestul său eclatant pentru a protesta contra căsătoriilor gay, de recent legalizate în Franța. L-am înțeles. L-am aprobat chiar! Pentru că, dincolo de toleranța față de persoanele cu orientări sexuale diferite de cele ale majorității oamenilor, care toleranță nu trebuie pusă în discuție, căsătoria dintre homosexuali este ridicolă. Așa îmi pare mie - și poate greșesc, poate sunt prea conservator. O astfel de căsătorie e contra dicționarului, unde există o anumită definiție a matrimoniului. E absurdă din punct de vedere antropologic. Subminează temeliile civilizației europene prin consacrarea pentru masele largi a unor modele de om care au fost totdeauna izolate de condamnări morale și tabu-uri. Dar ridicolă în mod deosebit cred că e tendința acestor netradiționaliști de a se înscrie în sfera tradiționalului, de a-și instituționaliza relația, de a face familie cu orice preț!  În timp ce la institutul familiei renunță atâția heterosexuali! E ca și cum huliganii ar vrea să facă parte din clubul iubitorilor ordinii, ori ca și cum bolșevicii ar ține să fie considerați burghezi respectabili… Dar cred că cei mai ridicoli au fost homosexualii moldoveni, care și-au întitulat o recentă paradă de la Chișinău „Marșul LGBT pentru valorile tradiționale”. Sună ca „Marșul feministelor pentru familia patriarhală”. Mă mir că nu s-au îmbrăcat în ii, căciuli și ițari. Și cu această ocazie îl felicit pe Vitalie Sprânceană pentru că a observat oximoronul situației.

 Gestul lui Dominique Venner, ca și recentele proteste publice din Franța contra căsătoriilor și adopțiilor gay, îmi place să cred că vine dintr-un sentiment de armonie și echilibru, opus confuziei libertare și libertine a noilor conformiști. Și cred că nu intră în contradicție cu „La vie d'Adele”, filmul care, la recentul festival de la Cannes, a vorbit cu mult umanism despre homosexualitate.

Foto: Nadea Roșcovanu
            Noutatea a treia vine din Moldova și este una frumoasă. Căci într-adevăr mi-a plăcut foarte mult să citesc în Jurnal de Chișinău articolul Svetlanei Corobceanu „Domnu’ Mangole, congolezul de la Pepeni . Acest articol ne spune că Moldova nu este numai o țară de unde se emigrează, ci și o țară în care se emigrează. Serge Mangole, afirmă autoarea, este originar din Congo, lucrează de trei ani profesor de informatică şi educaţie fizică în comuna Pepeni, raionul Sângerei. Aici s-a căsătorit cu Irina, una din fostele sale eleve, în timpul în care aceasta era studentă la facultatea de limbi străine. Acum şase luni, soţia a adus pe lume o fetiţă, Abigail. În timp ce sătenii încearcă să ghicească de la care dintre părinţi a moştenit pruncuţa mai multe trăsături, părinţii sunt mândri de ea şi o iubesc ca pe lumina ochilor. Pe moment, Serge, asemenea tuturor tinerilor profesori din RM, încearcă să facă faţă unei sarcini dificile: să-şi ridice casă din salariul de profesor.

            Pe lângă activitatea sa didactică, Serge mai este și dirigintele clasei a V-a, face parte din echipa de fotbal a satului şi antrenează echipa de volei feminin care a înregistrat mai multe succese la competiţiile raionale şi republicane. „E un profesor de milioane şi un bun prieten”, îl caracterizează Nicolae, elev în clasa VIII. Serge i-a frapat pe pepeneni cu istoriile despre locurile şi tradiţiile din ţara sa. Anul trecut, Serge a susţinut examenul la limba română şi la cunoaşterea Constituţiei RM. În august curent, speră să obţină cetăţenia, afirmă autoarea. Mass-media din Moldova au preluat cu mare plăcere istoria lui Mangole , care mi s-a părut cu adevărat frumoasă: și congolezului i-a plăcut Moldova, și Moldova l-a tratat pe Serge într-un mod exemplar.


            Din păcate, iată însă și noutatea a patra, care ne readuce sub cerul confuz al Occidentului, mai bine zis în metroul roman la stațiunea Flaminio. Unde, pe 24 mai, doi moldoveni s-au certat, iar cearta a sfârșit în tragedie. Unul l-a împins pe celălalt sub trenul care sosea. Împinsul l-a tras după sine pe împingător. În rezultat, un picior amputat și o traumă cranică gravă. Agresorul a fost declarat în arest și este supravegheat în spital.



mercoledì 22 maggio 2013

NU-MI PLACE!


Anume de la versurile acestui cântec al lui Vladimir Vâsoțki pornind, îmi voi declara disprețul meu profund pentru elanul naționalist-formalist al moldovenilor,  pentru costumele lor de port popular scoase din scrin la cea mai mică ocazie, pentru horele lor pline de fudulie goală, pentru cântecele lor seci și lipsite de nerv.

 Ce faceți, măi fraților? Ce naiba vreți să arătați cu cămeșile voastre înflorate? Nu veți acoperi cu ele goliciunea voastră interioară – doar veți scoate-o în evidență!

În comparație cu Vâsoțki ori De Andrè, poeții și cântăreții noștri sunt viermi jalnici. Și vom fi viermi jalnici noi toți – atâta vreme cât nu vom prețui sufletul adevărat, suferința și curajul, freamătul nostru uman și moral atâta cât îl avem.

  Încetați să vă mai ascundeți după vorbe goale și tradiții strămoșești! 

Я не люблю

Владимир Высоцкий

(Из спектакля "Свой остров")

Я не люблю фатального исхода.
От жизни никогда не устаю.
Я не люблю любое время года,
Когда веселых песен не пою.

Я не люблю открытого цинизма,
В восторженность не верю, и еще,
Когда чужой мои читает письма,
Заглядывая мне через плечо.

Я не люблю, когда наполовину
Или когда прервали разговор.
Я не люблю, когда стреляют в спину,
Я также против выстрелов в упор.

Я ненавижу сплетни в виде версий,
Червей сомненья, почестей иглу,
Или, когда все время против шерсти,
Или, когда железом по стеклу.

Я не люблю уверенности сытой,
Уж лучше пусть откажут тормоза!
Досадно мне, что слово "честь" забыто,
И что в чести наветы за глаза.

Когда я вижу сломанные крылья,
Нет жалости во мне и неспроста -
Я не люблю насилье и бессилье,
Вот только жаль распятого Христа.

Я не люблю себя, когда я трушу,
Обидно мне, когда невинных бьют,
Я не люблю, когда мне лезут в душу,
Тем более, когда в нее плюют.

Я не люблю манежи и арены,
На них мильон меняют по рублю,
Пусть впереди большие перемены,
Я это никогда не полюблю.

lunedì 20 maggio 2013

CETATEA IDEALĂ





Mi-am imaginat că sunt atotputernic și m-am gândit cum aș crea o cetate ideală. Un oraș în care să domine Frumusețea și Virtutea, un oraș al Muncii și Creației, al Artei și Plăcerilor. Eu, Atotputernicul, aș fi ideatorul unui paradis terestru în care copiii mei, muritorii de rând, ar trăi după niște legi dictate de mine, lăsându-le totuși iluzia că le-au inventat ei. Dar cum ar trebui să arate această Cetate Ideală, ce ar trebui să impun pentru ca ochii și inima mea să se bucure atunci când mă voi plimba, anonim și nerecunoscut de nimeni, pe străzile orașului meu?

În primul rând, aș crea în laboratoarele mele secrete niște oameni perfecți din punct de vedere genetic –înalți, frumoși, sănătoși. Nu va trebui doar să dau seamă nimănui pentru experimentele mele eugenetice. Dar, în infinita mea înțelepciune, cred că aș pricepe că frumusețea și sănătatea sunt percepute doar prin comparație, de aceea aș lăsa special ca printre venerele și adonișii de pe străzi să se amestece și femei mai urâțele, și bărbați mai piperniciți. În sufletul acestora din urmă aș sădi ambiții nemăsurate de mărire și bogăție. I-aș programa pe toți spre pasiuni tari și exhibiții, le-aș face pe femei să umble în haine provocatoare, pe artistele de pe scene să-și dezgolească din greșeală un sân, iar pe bărbați să se laude prin forța, nebunia și inteligența lor.

 Pentru ca să cultiv însă un gust corect pentru frumusețe și libertate, le-aș pune pe unele femei să umble îmbrobodite cu văluri întunecate și îmbrăcate în saci negri. Aș da tinerilor o doză majoră de nebunie, să se bată între ei pentru partenerele de dragoste, să se sărute provocator prin mijloacele de transport public. Aș plasa pe iarba verde din parcuri perechi în poziții frizând indecența, pentru a aminti tuturor natura animalică a omului. Din aceleași considerente aș porunci fetelor tinere să facă sport doar în haine bine strânse pe corp, pentru ca figurile lor să înnebunească ochii bărbaților. Râuri de vin ar curge prin Cetatea mea Ideală și fântâni arteziene de cafea ar țâșni peste tot, ca un îndemn la acțiune și pasiune. Balcoanele și terasele ar fi pline de flori și copaci. Câmpurile de grâne le-aș face să ajungă până pe sub case. Aș porunci ca prin ele să fie semănați maci,  printre macii înfloriți să treacă fete zâmbitoare, iar pe cerul senin – nori albi și pufoși.


Ce aș mai face în Cetatea Ideală? Aș institui o noapte de celebrare a Artei și Istoriei, în care lumea să meargă buluc prin muzee și săli de concerte, o noapte ca o sărbătoare dionisiacă, ca o orgie bacanală…

De fapt, nu e nevoie să fiu atotputernic pentru ca să mă bucur de Cetatea Ideală. Pentru că ea există. Se numește Roma. Iar Sărbătoarea dionisiacă a Artei și Istoriei nu este decât Noaptea Muzeelor Deschise. În care, da-da, pe 18 mai, am mers la Muzeul Civilizației Romane și am trăit intens, într-o orgiastică comuniune cu mii de oameni, contactul cu măreața civilizație a strămoșilor. Și m-am gândit: oare nu e mai bine să vii aici într-o zi obișnuită, contează chiar atât de mult prețul biletului de intrare? Nu, poate că nu contează, dar, când mergi la Noaptea Muzeelor Deschise, ți se adaugă și o plăcere deosebită, aceea de a face parte din turmă. Și stai la coadă ca prostul, dar îți place totuna. Și nu apuci ca să intri la Planetariu, dar ești oricum bucuros că ai văzut măcar luna în telescop!



 Roma este într-adevăr un oraș ideal. Balcoane și terase pline de flori și copaci, grădini cu lămâi și portocali tămâioși. La Cinecittà lanul de grâu intră direct în oraș.  M-am gândit să mai adaug distracții, dar deja există atâtea! Teatrele de păpuși în plină stradă, de exemplu. Ori clovnii care îi distrează pe copii, duminica, prin parcuri.  În Parcul Apeductelor văd o dată pe an, în luna mai, dimineața la 8,  cum trag mai multe mașini din care coboară niște tipi stranii. Descarcă o vacă întreagă, jupuită, în țeapă. Apoi butoaie de bere, mese, corturi, instrumente muzicale, lemne. Aprind focul, prăjesc carnea, beau bere, cântă și dansează! Toată ziua! Îi admir cu toată inima!.. Aș mai fi adăugat la Roma niște motani grași dormind pe pietrele antichității sau pe mașini, dar unde, că deja există atâția! Mergeți pe Via Arenula, în Piața Argentina și-o să-i vedeți. 
  
 Am vizitat zilele astea Villa Adriana la Tivoli. După două mii de ani trecuți ruinile acestei vile rămân impresionante prin grandoarea lor. Să ne imaginăm însă cum arăta această Cetate Ideală a împăratului Adrian pe timpul acestuia, când și Dacia noastră mai era parte a Imperiului Roman. Temple, biblioteci, statui, piscine cu pești, chiparoși. Și același cer albastru, străbătut de nori albi… Am găsit piscinele pline cu apă, cu pești zglobii și broaște țestoase. O rață albă înota pe ape, apoi ieșea la mal ca să fie admirată de vizitatori, o țestoasă se încălzea la soare pe zid... La Villa Adriana l-am invidiat pe Adrian: era un atotputernic adevărat, nu doar imaginar ca mine. Nu a putut totuși șă evite moartea lui Antinoo. Mi-am zis că trebuie să citesc cartea Margheritei Yourcenar „Memoriile lui Adrian”. În vederea expoziției dedicate acestei scriitoare la Villa Adriana, portretul ei era afișat peste tot.


lunedì 13 maggio 2013

MONTECASSINO


UN RĂZBOI CARE NU SE MAI TERMINĂ

            Am crescut prin anii 60, când ecourile celui de al doilea război mondial erau încă foarte vii. Mergeam cu tata prin pădure și el îmi arăta tranșee crescute cu iarbă, și locul unde săriseră în aer doi copii ai unei rude de-a noastre care se jucau cu un obuz , și schije înfipte în copaci. Mă jucam de-a războiul, de-a rușii și nemții, cu o țeavă de mitralieră adevărată, găsită undeva la râpă, îi ajustasem un pat de pușcă de lemn și o funiuță în loc de curea. Veneau la noi în casă veterani care ajunseseră până la Berlin sau foști soldați ai armatei române care luptaseră la Odessa. Bunelul meu dinspre mama fusese contuzionat de explozia unei bombe, adusese din Germania, ca trofeu de război, o mică cuvertură brodată pentru perne și amintirea beciurilor nemțești pline de conserve. Prin sat vedeam des oameni fără un picior sau fără o mână. Războiul îmi părea depărtat, dar trecuse de la sfârșitul lui doar 20-25 de ani. Nu aș fi crezut ca după alți 40 de ani acel război să rămână atât de viu, să stârnească atâtea discuții.

            Dar așa este. În fiecare an în Moldova, de 9 mai, se încing spiritele. Este sau nu este războiul nostru, am fost învingători ori trebuie să ne considerăm învinși? E greu să răspunzi în mod univoc la aceste întrebări. Mai ales atunci când ziua Victoriei este instrumentalizată în scopul propagandei imperialiste rusești ori reprezintă cenușă de tras la turta revanșismului rusesc din Republica Moldova. Ar fi înțelept ca chestiunea zilei de 9 mai să fie lăsată la discreția fiecăruia, iar statul să nu se amestece. Dar nu se întâmplă așa din păcate. La Chișinău au avut loc comemorări oficiale, Președintele Timofti și prim-ministrul interimar Leancă au rostit discursuri oficiale. Iar în Piața Marii Adunări Naționale a avut loc un mare concert al artiștilor ruși Iosif Kobzon și Lev Leșcenko. Aclamați și aplaudați, aceștia au interpretat cântece despre război. La concert a fost prezent și oficialul rus Rogozin, care a rostit o cuvântare în care a subliniat că Moldova are mult mai multe lucruri în comun cu Estul decât cu Vestul. Partida națională a văzut concertul și vizita lui Rogozin ca pe o ofensă, au fost și proteste publice. Timofti și Leancă au fost criticați pentru lipsa de nuanțare a cuvântărilor rostite, insipide și aproape în stil sovietic…

            Nu sunt multe de zis cu privire la tristele spectacole legate de Unire și de Ziua Victoriei, care se repetă la Chișinău cu regularitatea unui anotimp. Dar de multe ori e foarte interesant cum privesc chiar rușii, cei de la Moscova, la propriul lor război. Pe lângă punctul de vedere oficial, sovietic și imperialist în esența sa, există interpretări foarte neortodoxe. Am citit de exemplu ce spune  Iulia Latânina despre acest război la postul de radio „Eho Moscvî”.

            URSS a pierdut în primele luni ale războiului 15 mii de tancuri, 10 mii de avioane, 67 de mii de tunuri și aruncătoare de mine și milioane de soldați. Această colosală înfrângere e aproape inexplicabilă când te gândești că tehnica sovietică era mult mai bună ca cea germană și mult mai multă. Latânina își explică situația nu numai prin anterioara decapitare a armatei sovietice în timpul epurărilor staliniste, nu numai prin „lovitura prin surprindere” a inamicului, ci mai ales prin demoralizarea soldatului sovietic care nu dorea să apere un regim totalitar inuman.

 O altă explicație ar fi faptul că Stalin nu s-a pregătit niciodată de un război de apărare, ci de invazia Occidentului, el nu credea că Hitler poate fi așa de prost să-l atace când știa câte tancuri și avioane are. Strategia sovietică de război s-a bazat pe teroare – teroarea batalioanelor de baraj care deschideau focul de la spate asupra propriilor soldați dacă aceștia încercau să se retragă; și pe număr – dușmanul era acoperit practic cu cadavre. La Rjev rușii atacau zi la zi, la baionetă, pozițiile întărite ale nemților, care masacrau batalion după batalion cu tunurile și mitralierele. Se zice că în acele atacuri absurde au pierit 2 milioane de oameni, o cifră incredibilă. Tot astfel, pentru a demina câmpurile de mine rușii nu-și făceau probleme, trimiteau la atac regimentele și făceau să explodeze astfel minele. Stalin ar fi dorit special ca armata să fie înnoită sută la sută, pentru ca să nu aibă mai pe urmă mari probleme cu oamenii căliți în lupte, care știau foarte bine toate ticăloșiile birocrației militare. În 1944 pierderile armatei roșii pe câmpul de luptă sunt de 6,5 milioane de oameni, pentru cucerirea Berlinului mureau zilnic în luptă câte 15 mii de oameni. Ceea ce te îngrozește din felul cum a dus Stalin războiul nu sunt greșelile sale care au dus la atâtea pierderi, ci faptul că el a masacrat poporul sovietic, floarea poporului rus, în mod conștient, zice Latânina.

            Autoarea o fi având dreptate. Nu este ea singura care spune aceste lucruri. Despre batalioanele de baraj auzisem din copilărie, despre rușii care atacau sub focul încrucișat al mitralierelor românești îmi spunea și moș Iacob, vecinul meu. „Căsăpeam un val de ruși, dar peste puțin timp venea peste noi altul. Apoi al treilea…” Moș Iacob a făcut ani lungi de lagăr în nordul Rusiei, la tăiat pădure…



   … Aceste și alte lucruri despre război le-am povestit sâmbătă seara, la cină, fiicei mele și prietenului ei, veniți la noi în ospeție de la Iași. Iar duminică dimineața ne-am urcat în mașină și ne-am dus să vedem abația Montecassino. Abia ajunși, ne-a prins o teribilă ploaie torențială. Boabe mari de grindină loveau în parbrizul mașinii. Bine că nu suntem în 1944, am zis. De altfel ar cădea peste noi nu grindina, dar bombele anglo-americane! 

lunedì 6 maggio 2013

MERGÂND PRIN PARCUL APEDUCTELOR



Mergând prin Parcul Apeductelor, la Roma, pronunț în mintea mea cuvinte. Sunt în limba română, de obicei. E straniu să auzi cuvintele limbii române alături de apeductele antice, dar m-am obișnuit.

Iaca și socul, uite cum a înflorit. În sat la mine crește lângă râpă. Uneori îi culegeam florile și le uscam în podul casei, pentru a face un ceai considerat de leac. Leac! Care leac?! Pe la noi toate băuturile îs de leac! Ceai de ceai, ceai de tei, de mușețel, de mintă rece! Iar cel mai de leac e vinul. Nu degeaba despre un om plesnind de sănătate se zice: „Mănâncă bine, are un pahar de vin la vreme”. O, vinul e măsura sănătății. „- Bei un pahar de vin, cumătre? – D’apoi de ce să nu beau, ce, îs bòlnav?” Bòlnav, cu accentul pe o, de ce oare? Ah, sănătatea! Cât o prețuiesc moldovenii! „Ce e un borcan de vin de 3 litri pentru 2 femei sănătoase?”

 Uite și un copac de salcâm înflorit. Cum mâncam în copilărie floarea asta de salcâm, cât de dulce și bună îmi părea! Și câte sarcini de salcâm am cărat de la pădure pentru iepurașii mei! A, iepurașii tăi… Și ce făceai cu iepurașii tăi, îi ucideai fără milă, criminalule, și-i mâncai cu mujdei. Să știe italienii câți iepuri, iezi și gâște ai omorât tu cu mâinile tale, ți-ar lua permisul de soggiorno și te-ar arunca să putrezești la Rebibbia. Dar poate că pentru iepuri te-ar mai ierta, dar uite pentru cățeii Mirabelei, fătați cu regularitate în fiecare primăvară și exterminați de tine fără milă pe malul râpei – nu ai avea nicio scuză. „Erano così carini!”… Carini, cum să nu, dar nu-mi trebuiau atâția la gospodărie.

Iar acela e un tei. Teiul e un copac nobil, e un copac emoționant, are o frumusețe transcedentală, dar pentru italieni e banal ca o ceapă. Pentru că italienii nu-l au pe Eminescu. „Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă…” „Iară tei cu frunza lată și cu flori până-n pământ înspre marea-ntunecată lin se scutură de vânt…” „Să treacă lin prin vânt Atotștiutoarea, deasupra-mi teiul sfânt să-și scuture floarea…” „E-un miros de tei în crânguri, dulce-i umbra de răchiți, și sîntem atât de singuri, și atât de fericiți…” Eminescu deci a fost acela care a creat teiul așa cum îl știm noi, cu mirosul său sublim, cu capacitatea sa estetică enormă. De aici și mierea din flori de tei poate că îmi place atât de mult. Îți place și dulceața de gutui, de ce, datorită Galbenei Gutui a lui Păunescu? Nu, pentru că bunica și mama făceau toamna dulceață de gutui și puneau în casa cea mare pe fereastră gutui care dădeau un miros plăcut, deci e o plăcere cu rădăcini în amintire. Dar anume de aceea că nu doar eu am această amintire, o are o bună parte a poporului român, a și putut să apară poezia lui Păunescu și celebrul cântec. Pe care nu-l interpretează doar Tatiana Stepa, dar și Maria Mocanu de la Chișinău, cu vocea ei de argint… O cunoscusem pe Maria Mocanu pe vremea studenției. Oare ce mai face? Și, după cum nu mai poți rupe teiul de Eminescu, nu se rupe nici gutuia de Păunescu. Îmi amintesc cum în septembrie 1969, când am făcut prima mea călătorie în România, am rămas uimit la Drăgănești de o stradă plantată cu gutui, cu fructe enorme pe ramuri!

Au înflorit macii. Cât de sugestive sunt florile astea, la mai multe popoare, la scriitori, poeți și artiști. La Verga și la De André. Aici în parc sugerează sângele romanilor antici, căzuți în nenumărate bătălii. Iar mie macii roșii îmi amintesc întotdeauna versurile poetului basarabean Liviu Damian: ”Când macii ard pe culme cum mii de ani au ars ne strângem capu-n palme și-un dor ce-a mai rămas ne cheamă în câmpie unde-nveliți cu ploi dorm cei ce n-or să vină acasă din război…” Și-mi mai amintesc acești maci stepa cazahă unde am făcut făcut doi ani de armată sovietică, în primăvară stepa aceea devenea roșie de la mulțimea macilor înfloriți. Dar stai, că macii îmi mai amintesc și de turtele cu mac! Ce bune erau! Bunica zdrobea macul cu pisălogul într-o piuă de lemn, îi punea și zahăr, apoi fărâma niște turte uscate bine, le uda cu apă, amesteca macul și le lăsa să se pătrundă…

Aia e nalbă. E diferită de nalba moldovenească. Asta italiană crește naltă și are flori violete. A noastră e mică, cu flori albe. În copilărie mâncam colăcei de nalbă. Dar fii sigur că, dacă dai drumul la o turmă de porci moldovenești prin Parcul Apeductelor, vor savura nalba italienească cu mare plăcere, cu atât mai mult că și cuvântul nostru e foarte asemănător cu cel italian: nalbă – malva… Oare crește nalbă și pe Insulele Malvine?

 Ha! Da’ tu întreabă-l pe un italian obișnuit cum se cheamă plantele care cresc la el acasă, în țara lui! Crezi că va deosebi teiul de arțar? Aș! Poate că va ști să-ți spună ce e un pin ori un brad, cu mare greutate un stejar, dar nu va recunoaște nici mort pătlagina (piantaggine), știrul (amaranto), pălămida (palamida). Și nici nu-i trebuie, omule! Bine că recunoaște busuiocul, cicoarea, rucola. Mai încetează cu țărăniile tale. Nu ți-i suficient că ești de la țară, mai încerci să-ți dai și aere de superioritate!..

Iată că am ajuns și la mărul de pe malul râulețului. Acesta e mărul care, în fiecare primăvară când înflorește, îmi aduce aminte de versurile mele preferate din Grigore Vieru: „Sunt fericit că n-am cântat păunii, cântat-am mărul înflorit, cel rușinându-se de trupul gol al lunii…”

Merg și vorbesc. Vorbesc și merg.