GRECISME MOLDOVENEȘTI

De la o vreme, nu există analiză politică din Republica Moldova care să poată evita grecismul oligarh. Cuvântul acesta se află de altfel în strânsă legătură cu alte grecisme ce poartă rezonanțele antichității în modernitate, cum ar fi democrație, tiranie, plutocrație, demagogie și altele. Vlad Plahotniuc este numele oligarhului nostru. Anume acest ipochimen este  plutocratul, care atrofiază democrația corupând-o cu bogăția sa hipertrofiată, care se ascunde după demagogia mijloacelor sale mass-media și care tiranizează țara pentru a-și satisface interesele. Este el Inamicul Public nr. 1... Zic lucrurile acestea nu pentru a-l învinui de ceva pe Vlad Plahotniuc, pe care nu-l cunosc și care s-ar putea să fie un om de treabă, un om de afaceri genial, un filantrop și o personalitate politică de mare viitor. O fac doar pentru a descrie atmosfera care se respiră în polis-ul Chișinăului și care în ultima vreme a devenit frenetică. Alianța de guvernare s-a destrămat, anticipatele par iminente, iar comuniștii jubilează. Și bineînțeles, agora moldovenească, potențată enorm de internet, vuiește.

            Experiența italiană ne învață cât de periculos poate fi un om foarte bogat ca Berlusconi atunci când „descalecă” în politică, ce conflicte de interese enorme trezește, câtă corupție poate împrăștia în jur. Dar și câtă energie cere de la forțele sănătoase ale societății pentru a fi combătut! Societatea moldovenească își dă foarte bine seama de pericolele care o pasc, dar nu reacționează cu forța cuvenită. Pentru că încă nu o are.

            Este grăitor în acest sens felul cum l-a demascat Vlad Filat pe Vlad Plahotniuc în foarte importantul său discurs din 13 februarie 2013, rostit la un briefing.  Acest discurs, în primul rând prin pasiunea civilă care îl animă, cred că nu are precedent în politica moldovenească. Asupra membrilor alianței a plouat cu o serie de grave învinuiri: miniștrii din guvernul Filat nu se supun autorității primului ministru, ci partidului din care fac parte; unii din aceștia chiar obstrucționează hotărârile guvernului. Cazul de la Pădurea Domnească a făcut să explodeze conflictul intern din Alianță. Iar nodul întregii probleme, a sugerat Filat, este anume Plahotniuc. „ Astăzi, suntem martorii unei campanii de sacrificare a intereselor statului în numele intereselor unei singure persoane obscure. Această persoană şi-a cumpărat un loc în politică, iar acum vrea să-şi cumpere o ţară. Pentru el, astfel de noţiuni ca „statul de drept”, „democraţie”, „integrare europeană”, „bunăstarea cetăţenilor” sînt doar cuvinte fără de sens. Această campanie are două elemente distincte. Ambele sunt realizate prin aceleaşi metode, aceleaşi instituţii şi chiar aceleaşi persoane ca în perioada guvernării comuniste. Primul element ţine de supunerea politică totală a unor instituţii de drept, ce se manifestă prin fabricare de dosare la comandă… Al doilea element este cel de ordin mediatic – monopolizarea presei cu scopul de a distorsiona agenda publică de la tăinuirea unor crime grave, de la agenda de guvernare asumată de toate partidele alianţei, de la afacerile ilicite ale unui personaj cu acoperire politică…”  E de remarcat că Filat, pe parcursul întregului discurs, nu-i zice pe nume lui Plahotniuc. Îl numește persoană obscură, această persoană, personaj obscur, oligarh. În acest limbaj esopic cred că se vede tradiționala șovăială a moldovenilor noștri grecizați, crescuți sub steaua Bizanțului. Sunt incapabili să zică cu claritate latină o frază ca „Până când vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră?”  Ei bine, după o dezvăluire îndrăzneață a hibelor Alianței, Filat nu a propus totuși colegilor de guvernare decât să rescrie acordul pe niște baze mai juste. Aici a și fost, cred, marea lui greșeală.

            Pentru că e absurd să le zici prietenilor că sunt niște ticăloși și niște criminali, după care să-i asiguri că rămâi prieten cu ei ca și mai înainte. Deci, Ghimpu, Lupu și Plahotniuc au deschis pe bună dreptate focul asupra lui Filat. În rezultatul războiului părțile beligerante au pierdut totul, chiar și onoarea, le-au rămas intacte numai milioanele. Filat a fost scos din postul de prim-ministru, iar Curtea Constituțională i-a negat dreptul de a fi reales atât timp cât deasupra lui planează bănuielile de corupție. Plahotniuc a pierdut funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului, Lupu pe aceea de Președinte al Parlamentului, iar Ghimpu a pierdut 5 deputați liberali care s-au afiliat cu Filat. Concluzia e că Filat trebuia să declanșeze ostilitățile nu în vederea rescrierii acordului, ci pentru a distruge o alianță putredă și a purta partidul liberal-democrat în campania electorală pentru alegerile parlamentare anticipate. Cerând în mod explicit ajutorul societății, făcându-și eventual o mea culpa în vederea unui catharsis, atacând cu toate forțele și cu toată disperarea. Nu a făcut-o. Probabil pentru că e moldovean.

 Paradoxal, din toată daravera cel mai corupt și mai șifonat pare să fi ieșit anume Filat. Lucrul acesta nu mi se pare deloc just. Oare nu el a fost eroul care a descoperit opiniei publice fărădelegile? Oare nu el, cu toate pacatele sale, cu toate că e rigid și hieratic peste măsură, a fost cel mai bun prim-ministru al nostru?.. Cred că moldoveanul nostru a privit la politică ca la un teatru. În loc de a se crede și a fi actor. Filat trebuia susținut cu demonstrații în piețe. Cu căldură umană. Chiar dacă nu era impecabil. Trebuia corectat când o lua razna și vota legi pe placul lui Plahotniuc. Pentru ca să nu ajungem a ostraciza  oamenii valoroși. Pentru ca, din contra, să ostracizăm mafia, injustiția, sărăcia. Și  să-i facem să revină acasă pe cei din diaspora, care s-au auto-ostracizat.

RĂSFOIND CARTEA LILIEI BICEC

În această lună aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi,  cartea Liliei Bicec

 „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigrația moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detașamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciți pe neașteptate, nevoiți să rupă cu unghiile și dinții o bucată de pâine pentru supraviețuire. Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilașilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebunești, să escaladeze munții, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să riște ele însele de a fi violate. În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine și mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povața potrivită la momentul potrivit. Și rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis. Cartea Liliei Bicec vorbește despre tentativa eroică a unei mame de a menține cu orice preț o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăși, le povestește în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască prețul adevărat al hainelor frumoase și bunătăților pe care le primesc. Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame și dus în Siberia, a părinților din părinți, a limbii și literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinți, chiar dacă la grădiniță și la școală se învață și limba, și istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio  și în CorriereImmigrazione .

Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut și la ce a câștigat Moldova de la emigrația masivă a cetățenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forță de muncă tânără și multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forței de muncă în exces a diminuat șomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai ușurate. Între timp instituțiile de învățământ au continuat să producă intelectuali și specialiști în mari cantități. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic și în permanentă creștere de remitențe. Deci, cu toate că nouă, emigranților, ne place să credem că țara se prăpădește fără noi, și plângem marele exod și distrugerea familiilor, realitatea e alta. Nu suntem deloc indispensabili. Țara poate fără noi. Țării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranți, alte mii de cetățeni moldoveni alungați, expulzați din propria țară. Prin urmare, atunci când suntem chemați în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să știm că de fapt suntem mințiți. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noștri.

 Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea națională, limba maternă, valorile naționale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă țara nu are nevoie de tine, prețul acțiunilor limbii materne și a culturii naționale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranților nu vor fi convinși cu ușurință să învețe limba și cultura țării care i-a alungat de acasă pe părinții lor. Ba chiar vor încerca să-și ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile. Îl vor iubi acești copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguță? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbați și femei, și există familii. O fi tot așa și cu limba, e un mijloc convențional de comunicare. Și cu națiunea, aparții aceleia în care ești integrat.

Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbații moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloși și neputincioși. E o impresie care poate fi confirmată și de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnați pentru totdeauna a fi prețuiți de lume pentru unele calități individuale și disprețuiți pentru ce suntem ca națiune. Pentru că nu poți respecta națiunea, o bună parte a căreia nutrește visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Și emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupție generalizată, dezordine.

Totuși, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile și acțiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuși că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă. Da, Moldova e mică și săracă, dar e mai ușor să faci ordine într-o țară mică. Și nu atât sărăcia ne dezamăgește și ne face să fugim, cât lipsa de idealuri și perspective, stagnarea, indiferența. Ar fi suficient să recunoaștem Transnistria și să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrității teritoriale, problema integrității sociale – și să ne multiplicăm în mod automat șansele de a fi acceptați în UE. Am putea apoi produce cantități uriașe de vin, de miez de nucă, de mere și prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge și pentru export… Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei și să înduioșăm Occidentul cu istorii tragice.

 O Moldovă prosperă și frumoasă îi va face foarte curioși față de limba și cultura națională pe copiii emigranților. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curțile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.  

MIHAI GHIMPU, CĂZUT ÎN GROTESC

Vreau să spun, înainte de a aborda tema articolului acesta, câteva cuvinte despre marea dispărută a acestei primăveri, Margaret Thatcher. Am citit cu o încântare deosebită, în presa italiană, evocarea acestei curajoase femei care a schimbat atâtea lucruri în Marea Britanie. Care a intrat în politică ca o bună gospodină în bucătărie. Care a înlăturat cu mult curaj elementele de socialism paralizant ale societății engleze. Doamna de fier, cum o poreclise ziarul armatei sovietice „Krasnaya Zvezda”, a avut un caracter puternic și fascinant, a fost o femeie mândră și frumoasă. François Mitterrand zisese că are ochii lui Caligula și gura lui Marylin Monroe. A fost admirată, dar și urâtă, dar și contestată. Anume pentru că am cunoascut socialismul sovietic pe pielea mea, anume pentru că văd cât parazitism există în Italia pe socoteala unui stat bun care însă trăiește pe datorie, am și admirat-o pe Maggie. Cum a mai liberalizat! Cum a închis minele de cărbune! Cum nu s-a sinchisit  să anuleze, în numele economisirilor, chiar și laptele gratuit din școli!  Cum s-a răfuit cu Argentina pe insulele Falkland! Și ce i-a mai zis-o lui Gorbaciov! „Detest comunismul, dar dacă vă place, faceți cum vreți, numai țineți-vi-l acasă.” Și mă gândesc cum ar disprețui azi Thatcher hipercorectitudinea politică care bântuie și quote-le rosa! A condus partidul conservator, dar nu a conservat nimic, a schimbat totul într-o manieră liberală, liberistă, revoluționară...

Și pentru că am ajuns la liberalism, ne vom duce la un alt pol al liberalismului mondial, Republica Moldova. Pe meleagurile moldovene, unde sunt liberali chiar și câinii vagabonzi, există patru partide liberale: liberal propriu-zis, liberal-democrat, național-liberal și social-liberal. Două din aceste partide sunt parlamentare. Dar într-o țară în care industria cam lipsește, iar agricultura e încă la pământ, esența liberalismului poate fi găsită în cuvintele „Sunt liber. Iubesc libertatea!” Adică fac ce vreau, zic ce vreau, vă trimit dracului când vreau. Liberalismul moldovenesc are specificul său, nu ține de politici de dreapta sau de stânga în economie, nici de atitudinea față de statul social sau față de culte, față de libertățile pentru minorități, nu. Liberalismul nostru mizează pe atracția mistică a cuvântului libertate, iar în rest e o mixtură populistă pe bază de naționalism și anticomunism, dreasă oportunistic cu demagogie pro-europeană.  Faimoasa maximă liberală „Sunt liber. Iubesc libertatea!” aparține nu mai puțin faimosului lider al partidului liberal, fost Președinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu.

Faima domnului Ghimpu a constat în glume de prost gust,  în altercații cu alți politicieni, în onoruri și medalii acordate cu nemiluita și în trăsnăi cu iz naționalist. A fost comparat cu Gigi Becali și cu Vladimir Jirinovski. Luna aprilie a anului 2013 cred că va fi o piatră de hotar în evoluția acestui politician. A făcut o cantitate inimaginabilă de gafe, și-a descoperit ființa politică în profunzime. Și cu asta și-a semnat verdictul cu propria mână.

Dar să intrăm în concret. Pus în fața recentei dileme de a vota în parlament un nou guvern Filat ori a provoca anticipatele, Ghimpu a ales varianta a doua. Pe Filat, partenerul de coaliție la guvernare, Ghimpu l-a făcut între timp cu ou și cu oțet. Dar părerea sa nu a fost împărtășită și de deputații liberali din parlament, 12 la număr. Cinci dintre ei s-au declarat în mod public în dezacord cu Mihai Ghimpu și i-au cerut demisia din funcția de președinte al partidului. A urmat reacția șefului, care a mers să se răcorească la Publika tv.  Acest interviu  poate fi considerat o operă fundamentală pentru studierea politicianului moldovean. Iată-l în toată splendoarea lui, baciul moldovean ajuns pe culmile amețitoare ale Olimpului politic.

 Iată cum îi desființează, și cu ce argumente, pe opozitorii săi, până mai ieri tovarăși de luptă pentru cauza liberală. Ion Hadârcă, definit ca om al Lucinschi, și deci om al Moscovei, este privit cu o superioară condescendență. Cine este Hadârcă? Ia, un nenorocit poetaș, merita oleacă de respect numai de aceea că a promovat imnul „Deșteaptă-te, române!” Era vai de el înainte de a-i fi schimbat Ghimpu viața, „stătea cu biblia și cu busuiocul pe masă când era prim-vice-președinte al parlamentului”. Ghimpu l-a trezit deci din visarea de pusnic, l-a ajutat timp de 20 de ani, l-a făcut om. Și Hadârcă, să vedeți dumneavoastră, nerecunoscătorul, a încălcat sfântul principiu liberal „eu – ție, tu – mie”! Același principiu l-au încălcat și ceilalți răsculați. Ana Guțu mai ales. I-a făcut cadou de ziua ei un colier de briliante, a stimat-o ca pe-o doamnă, iar ea, nerecunoscătoarea – să vă fie rușine, doamna Guțu! – îl trădează! Vitalie Marinuță, ministru al Apărării, alt trădător, recomandat de cineva, a fost făcut de Ghimpu general, a și fost pedepsit pentru „niște lucruri urâte și murdare”. Dar l-am iertat! Și el, nerecunoscătorul!.. Ministrul Mediului, Gheorghe Șalaru, înainte de a fi făcut om de Ghimpu, prindea muște la Cimișlia, arunca… de asta… cum se cheamă… da, pesticide! N-avea nicio legătură cu mediul! Nerecunoscător! Valeriu Saharneanu, alt disident, a fost ajutat cu bani la postul de radio Vocea Basarabiei, nerecunoscător ș-aista! De ceilalți nici nu mai vorbim, căutau numai să bea cafea cu coniac, să meargă la pescuit și la vânătoare. Afară! Toți afară din partidul meu!

…Și astfel, cu o sinceritate dezarmantă, nonșalant, zâmbind chiar simpatic, Mihai Ghimpu s-a dezvăluit. Și s-a auto-desființat. Pentru că principiul de bază al eticii și deontologiei sale, principiu care transpare din efuziunile sale verbale, pare să fie nu lupta pentru idealurile liberale, ci folosul personal, cariera. Astfel, tovarășii de partid și i-a ales nu după ideile lor, ci după principiul „do ut des”, te ajut și te promovez ca să-mi fii fidel. De aici, crima cea mai gravă nu sunt ereziile ideologice, alunecarea spre stânga comunistă, de exemplu, ci ingratitudinea, infidelitatea față de capul partidului.

În lumea de astăzi oportunismul și apucăturile tiranice ale politicienilor și conducătorilor de partide nu sunt un lucru rar, din contra. Dar majoritatea acestora ascund cu grijă de ochii lumii resorturile intime ale activității lor. Pentru că știu: oportunismul, tirania, corupția nu sunt chestii simpatice. Ghimpu însă e sincer. Dar oare poate fi așa sincer un politician? Orice pasăre pe limba ei piere. Politicianul Mihai Ghimpu a avut un sfârșit grotesc. …Unde ești tu, Thatcher doamnă?

7 Aprilie – nu spălați sângele cela!

 

            În această primăvară, la 7 aprilie, s-au împlinit patru ani de la tulburările post-electorale de la Chișinău, care au dus la căderea regimului Voronin. Amintesc că alegerile parlamentare din 5 martie 2009 îi dăduseră învingători pe comuniștii lui Voronin. Pe 6-7 martie partidele de opoziție au organizat mișcări de protest, învinuindu-i pe comuniști de falsificarea alegerilor, lucru care mai apoi nu s-a confirmat. Dar acuzația de fals a funcționat, ca și afirmația lui Bush că Iracul deține arme de distrugere în masă. Tineretul a ieșit în stradă. Însă s-a pomenit atras într-un spectacol a cărui regie nu este înțeleasă nici azi. Lupte violente cu poliția care cedează totuși pozițiile în mod suspect, intrarea gloatelor în Palatele Parlamentului și Președinției, incendierea și jefuirea acestora, distrugerea Declarației de independență, arborarea tricolorului românesc pe acoperiș. Toate aceste acțiuni au fost calificate ulterior drept o înscenare a regimului Voronin, cu scopul de a demonstra existența unei tentative de uzurpare a puterii de stat, cu implicarea României, și a da curs unor acțiuni hotărâte de distrugere a opoziției. Și într-adevăr, poliția a intrat hotărât în acțiune numai după ce distrugerile și violențele au devenit suficient de vizibile și impresionante, spectacolul fiind fotografiat și filmat din abundență. Au fost bătuți, torturați, violați mai mulți tineri, iar unii și-au pierdut și viața.

            Dar este foarte straniu faptul că, venind la putere în vara lui 2009, democrații nu au insistat în dezvelirea adevărurilor lui 7 aprilie și nu au dat o lovitură definitivă clanului comunist care era pe cale de a instaura un regim autoritar. Bănuiala e că noua putere s-a bazat tot pe bani, tot pe corupție, tot pe afaceri ilicite, devenind în felul acesta absolut șantajabilă din partea comuniștilor care au rămas în continuare cu bogățiile și cu imaginea intacte. Iată ce scrie în acest sens Vitalie Ciobanu în ziarul „Adevărul”:

„Dorinţa noii puteri de a se „aranja“ cu sistemul pe care l-a moştenit de la comunişti s-a manifestat în mai multe feluri. A se (re)vedea jalnica prestaţie a comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din aprilie 2009, condusă de un fost activist civic; conduita iresponsabilă a Justiţiei, Procuraturii şi a Ministerului de Interne, care au nesocotit legea şi etica profesională, protejându-şi angajaţii bănuiţi de crime, dintr-o proastă înţelegere a noţiunii de demnitate şi solidaritate profesională; duplicitatea şefilor de partide, care au continuat să invoce revolta din 7 aprilie 2009 ca sursă de autolegitimare politică, dar în fapt au încurajat inactivitatea organelor de drept. Astfel, celebrul procuror Zubco a fost ţinut cu obstinaţie în funcţie, deşi omul nu a rezolvat niciunul din dosarele „grele“ ale evenimentelor din 7 aprilie, şi doar tăinuirea crimei din Pădurea Domnească l-a pus pe liber. Au scăpat cu faţa curată Gheorghe Papuc, Vladimir Botnari, Valentin Zubic, Iacob Gumeniţa şi alţi foşti şefi de la Interne implicaţi în reprimarea protestatarilor. Despre vina copleşitoare a ex-preşedintelui Voronin nimeni nu mai vorbeşte. A fost uitată de anchetatori şi Zinaida Greceanâi – premier în acea perioadă –, care s-a vrut distribuită în rolul lui Pinochet, atunci când a ameninţat părinţii să-şi ţină copiii acasă, în caz contrar poliţia are ordin să tragă în ei cu mitraliera.”

            În felul acesta, revoluția din 7 aprilie s-a transformat într-o farsă jalnică. Am comparat acele evenimente cu G8 de la Genova din 2001. După o zi de violențe în care nu a prea făcut față, poliția italiană a încercat să-și restabilească imaginea șifonată înscenând intervenția de la școala Diaz, unde au fost comise o serie de acte de violență gratuită. Pentru acel G8 de la Genova o serie de polițiști au fost condamnați în judecată, ca de altfel și unii protestatari. Opinia publică italiană nu a prea fost mulțumită de sentințele pronunțate, dar întâmplările acelor zile au fost pe larg descrise și dezbătute în presă și televiziune. Există și filmul „Diaz - Don't Clean Up This Blood” – apropo, filmat în România – care vorbește despre evenimentele de la Genova. Nu, nu doresc să spun că iată, Italia a fost mai de treabă decât Moldova în gestionarea unei situații excepționale, căci poate nici nu e așa. Mi-ar plăcea însă foarte mult ca să avem și noi un film asemănător cu „Diaz”.

            Aș vrea să văd filmul „7 Aprilie – nu spălați sângele cela!”, în care moldovenii să-și concentreze toată pasiunea civilă de care sunt capabili. Să reînvie pe ecran imaginile teribile ale acelei zile, lozincile și înjurăturile țipate, loviturile surde ale bolovanilor în scuturile de plastic ale polițiștilor, flăcările roșii și fumul negru, și tipii care ieșeau din palatele puterii cu computere în brațe... Să fie un film în care să se vadă toată lașitatea lui Voronin care lasă să fie profanate instituțiile și simbolurile statului. Și iresponsabilitatea cadrelor de învățământ care trimit elevii, studenții să protesteze în piață. Și liderii bravei opoziții care aproape că nu fac nimic ca să oprească escaladarea violențelor. Și niște înțelegeri secrete între marii mahări ai dreptei și stângii moldovenești după liniștirea apelor. Și ridicolele monumente ridicate în onoarea tinerilor care s-au jertfit. Și, spre final, ca o încoronare a farsei politice moldovenești, vânătoarea de mistreți din Pădurea Domnească...  Ar fi un film extraordinar. Un film de care avem nevoie.