Cazul Eluana Englaro

1.Un accident de mașină și niște întrebări dificile

Cu 17 ani în urmă, la 18 ianuarie 1992, Eluana Englaro, o italiancă de 22 de ani, a avut un accident de masină și a fost dusă fără conștiință la spital. Nu și-a mai recăpătat-o, rămânând în această stare, considerată de medici ireversibilă, până nu demult. Părinții ei, care la început au nutrit anumite speranțe, și-au dat seama că nu era nimic de făcut. Eluana se afla în stare vegetativă. Respira, dar în rest era un corp inert, alimentat prin intermediul unui tub nazo-gastric. Îngrijit de infermieri, întors de pe o parte pe alta la fiecare două ore, masat, spălat. Dar care nu spune un cuvânt, care nu simte nici durere, nici bucurie, nimic. Ani lungi de zile părinții Eluanei au venit să-și vadă fiica în spital. Nu le-a fost deloc ușor, cred, să accepte ideea că fiica lor nu mai este, că ceea ce zace pe patul de spital nu sunt decât resturile pământești ale Eluanei. Dar au făcut-o totuși. Și au cerut ca Eluanei Englaro să i se permită să moară, au cerut, mai bine zis, ca pământul care rămăsese din ea să se întoarcă înapoi în pământ.

Dar tocmai lucrul acesta, în aparență atât de simplu, a fost deosebit de greu de realizat. Cum să-i permiți Eluanei să moară atunci când viața ei este încă posibilă? E adevărat, nu era vorba de o viață în strictul sens al cuvântului, ci doar de un anumit metabolism. Din punct de vedere juridic, însă, Eluana rămânea vie; da,lipsită de facultățile gândirii și voinței, dar vie. Eliberarea i-ar fi putut veni doar în cazul când tratamentele la care era supusă ar fi putut trece în instanțele judecătorești drept „accanimento terapeutico”, adică „încrâncenare terapeutică”. Dar,așa cum aceste tratamente consistau în primul rând din administrarea de apă și substanțe nutritive, apoi era într-un fel anume logică și întrebarea: poți să-i negi unei ființe umane un pahar de apă, o bucățică de pâine? Corpul acela care nu se mișcă și care nu vorbește oare nu este și el viață? Cum să lupți contra vieții? Și apoi, chiar dacă nu vorbește, sufletul Eluanei poate că se află, intact, în dosul cortinei ochilor și cerșește de acolo un pic de mângâiere?.. Întrebările erau prea multe și prea grele. Iar răspunsurile se deosebeau unele de altele ca cerul de pământ. Iată de ce s-a pornit război.

2.Lupta pentru dreptul de a muri
Ostilitățile au fost declanșate, în 1999, de însuși tatăl Eluanei, Beppino Englaro, care, odată devenit în 1997 tutorele ei, începe lupta pentru dreptul de a fi autorizat să refuze alimentarea artificială a Eluanei, o alimentare care nu făcea în mod evident decât să prelungească agonia fără de sens a unui corp lipsit de conștiință. Cererile lui Beppino Englaro au fost respinse în mod repetat de către magistratură. În Italia nu există o lege cu privire la eutanasie ori cu privire la situații similare cu aceea a Eluanei, apărute mai ales datorită imensului progres tehnologic în medicină; dacă chiar ar exista, însă, atunci pentru așa zisa „staccare la spina”, adică literalmente „scoaterea din priză”, ar fi necesar consensul testamentar al persoanei în cauză. Eluana nu-l făcuse, dar membrii familiei sale au referit că atitudinea ei, date fiind condițiile de după accident, ar fi fost indubitabil favorabilă încetării din viață. De fapt, nici legea cu privire la testamentul biologic nu există. Dar atunci când lipsește o lege în coduri, dar situația,cazul ajunge în judecată și se cere o soluție, atunci magistrații dau soluția bazându-se pe vectorii celorlalte legi, iar cazul dat devine un precedent si poate fi luat drept bază a unor decizii viitoare în alte procese. În cazul Eluanei mărul discordiei a fost anume alimentarea și hidratarea forțată; cum s-o consideri, „încrâncenare terapeutică” ori simplă îngrijire? Dacă ar fi fost toți de acord că e vorba de o încrâncenare terapeutică, apoi cazul era rezolvat în grabă, pentru că și biserica, și constituția țării vorbesc în acest sens foarte clar. „Întreruperea procedurilor medicale costisitoare, periculoase, extraordinare și exagerate în raport cu rezultatele așteptate poate fi legitimă. Se renunță în acest caz la „încrâncenarea terapeutică”. Nu dorim să provocăm astfel moartea: înțelegem că n-o putem împiedica. Trebuie să hotărască pacientul, dacă are competența și capacitatea s-o facă, ori, de altfel, cei care dispun de drepturi în acest sens, avându-se grijă ca îndreptățita voință și interesele legitime ale pacientului să fie respectate”(Catehismul Bisericii Catolice,2278). „Republica tutelează sănătatea în calitățile ei de drept fundamental al individului și de avere a comunității, și garantează tratament gratuit bolnavilor. Nimeni nu poate fi obligat la un anume tratament medical, decât numai dacă o prevede legea. Legea nu poate în niciun caz să violeze limitele impuse de respectul față de persoana umană”(Articolul 32 al Constituției Republicii Italia). Dar la un consens în privința încrâncenării terapeutice nu s-a ajuns niciodată. După o serie de refuzuri de a considera cererea sa in magistratură, în 2000, B.Englaro se adresează cu un apel la însuși președintele de atunci al Italiei, Carlo Azeglio Ciampi. Astfel, soarta Eluanei încetează să mai fie doar o întâmplare strict personală, începe să cucerească spații tot mai mari în mass-media și devine în scurt timp câmpul pe care se dau bătălii grandioase între toate forțele politice și sociale ale Italiei. Aceste lupte au devenit deosebit de virulente după primele victorii ale lui Beppino. Cazul său ajunge în 2006 în Curtea de Casație, care îl respinge; B.Englaro face recurs, iar Curtea de Casație, în 16 octombrie 2007, emite hotărârea care va sta la baza soluționării definitive a cazului.

Iată argumentele de forță ale acestui document. „Principiul constituțional al „consensului informat” stă la baza raportului medic-pacient și constituie instrumentul prin care se legitimează un tratament sanitar. Cu acest principiu este corelată nu numai posibilitatea pe care o are pacientul de a alege diferite tipuri de tratament, dar și aceea de a respinge, eventual, o terapie sau de a o întrerupe în mod conștient, în toate fazele vieții, inclusiv în cea terminală. Respingerea terapiilor medicale, chiar și atunci când conduce la moarte, nu poate fi considerată drept eutanasie, adică un comportament menit să scurteze viața prin efectiva provocare a morții; respingerea terapiilor medicale exprimă mai degrabă ideea că bolnavul pledează pentru o desfășurare cât mai naturală a bolii sale.” Bazându-se pe aceste considerente, Curtea a declarat că judecătorul este în drept să autorizeze întreruperea unui tratament medical, atunci când bolnavul în cauză, prin intermediul tutorelui său, o cere. Cu condiția ca:
a)să se dovedească, în urma unui riguros examen clinic, că starea vegetativă a bolnavului este ireversibilă și că lipsește chiar și cea mai mică posibilitate a unei recuperări a conștiinței și a unei reveniri la perceperea lumii externe;
b)întreruperea tratamentului să fie făcută în baza unor elemente probatorii clare, univoce și convingătoare, care ar constitui vocea pacientului însuși și ar fi formate din declarațiile sale anterioare, personalitatea, stilul său de viață, convingerile sale, corespunzând modului în care pacientul vedea ideea însăși de demnitate umană.
Hotărârea Curții Supreme de Casație creează premisele pentru ca, la 25 iunie 2008, Curtea de Apel din Milano să autorizeze stop-ul alimentării forțate a Eluanei.

3.Cazul Eluana divide Italia
Beppino Englaro urmează acum doar să găsească o clinică unde să poată fi realizată întreruperea alimentării forțate a fiicei sale. Eluana s-a aflat pe parcursul mai multor ani, din 1994, la Lecco, unde a fost îngrijită de maicile mizericordine. Acestea refuză, desigur, să participe la procedura de întrerupere a alimentării și hidratării Eluanei. Beppino Englaro se adresează Regiunii Lombardia ca să se pună la dispoziție o structură spitalicească pentru Eluana. Este refuzat. Atunci face un apel la clinicile private. Și clinicile private la care apelează Englaro îi resping una după alta cererea. Intră în joc prestigiul acestor instituții în fața bunilor catolici, dar și codul deontologic al medicilor pare a fi în evidentă coliziune cu ideea de a ajuta pe cineva să moară. Între timp cazul Eluana capătă proporții uriașe și divide Italia în două. Cotidianul episcopilor italieni „Avvenire” declară că hotărârea Curții de Apel din Milano în cazul Eluana echivalează cu sentința capitală și este o monstruositate. Partidul Radicalilor Italieni organizează manifestații în favoarea sentinței, Giuliano Ferrara și ziarul Il Foglio manifestează și scriu contra. Magdi Cristiano Allam, un egiptean proaspăt convertit la creștinism și botezat în public de însuși papa Ratzinger, scrie (cu tipicul fanatism al musulmanilor): „Să ne mobilizăm mărturisind prin cuvânt condamnarea hotărâtă a călăilor relativismului etic care violează în mod incontestabil valoarea nepieritoare a vieții, care și-au autoatribuit în mod arbitrar dreptul de a proclama că Eluana nu mai trebuie să trăiască și că trebuie ucisă prin întreruperea alimentării.” Umberto Veronesi, oncolog de faimă mondială, declară că Eluana, ca persoană, a murit cu 16 ani în urmă. Contra hotărârii Curții de Apel din Milano se mobilizează guvernul.

Actualul guvern italian, cu Silvio Berlusconi în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri, este unul de dreapta. Dacă stânga, în trecut comunistă, dar acum în general reformistă, este în mod tradițional atașată ideilor progresiste si este, cu unele excepții, laică și anticlericală, apoi dreapta este în mod tradițional conservatoare, un pic fascistă, un pic regionalistă și substanțial catolică. Iată de ce, atunci când lunga epopee a Eluanei Englaro s-a apropiat de sfârșit, tabăra politică a dreptei a intrat în panică. Procura Republicii face recurs contra decretului Curții de Apel, care permitea întreruperea procedurilor pentru Eluana. Recursul este respins de Curtea Supremă de Casație. Ministrul Welfare(Bunăstării Sociale) Sacconi trimite către structurile sanitare publice și cele private subvenționate de Serviciul Sanitar Național o circulară cu care le interzice a pune în acțiune procedura de întrerupere a alimentării forțate a Eluanei Englaro, sub amenințarea că, în caz contrar, le vor fi negate subvențiile.  Pentru acest act, definit „violență privată”, Sacconi va fi tras în judecată de către activiști ai partidului radical.

La 3 februarie 2009 Eluana Englaro este transportată la Udine, în clinica „La Quiete”, unde, la 6 februarie, demarează procedura de întrerupere a alimentării și hidratării forțate. În aceeași zi Consiliul de Miniștri aprobă un decret-lege cu care vrea să suspende procedura, dar Giorgio Napolitano, Președintele Italiei, fost activist al partidului comunist și om de vederi progresiste, nu semnează decretul. În seara zilei de 6 februarie Consiliul de Miniștri se reunește din nou și aprobă un proiect de lege cu același conținut, care proiect, transmis la Senat, este pus în discuție la 9 februarie, seara, când, ca un trăsnet din senin, pică și vestea că Eluana Englaro s-a stins din viață. „Ați omorât-o!! strigă cineva. Atmosfera se înfierbântă, respectabilii senatori mai nu se iau la bătaie.

Funeraliile Eluanei au avut loc în localitatea de baștină, Paluzza(Udine), cu rit religios. A fost înmormântată în cavoul familiei, alături de bunelul ei. Părinții n-au participat la ceremonie, pentru a evita, cum au declarat, asediul mediatic.

4.Concluziile subiective ale autorului
De fapt, cazul Eluana e doar un epizod din epopeea mult mai mare a luptei omului pentru suveranitatea deplină asupra propriului destin, asupra vieții și morții sale. Mai inainte de Eluana Englaro au fost Terri-Schiavo, Luca Coscioni, Piergiorgio Welby. E vorba, in ultimă instanță, de ciocnirea a două viziuni foarte diferite asupra a ceea ce este viața și cum urmează să fie ea trăită. Prima viziune este cea religioasă, creștină, îndeosebi catolică. A doua este viziunea laică, modernă, bazată pe realizările științei și pe bunul simț. Este de amintit cum religia creștină, și îndeosebi cea catolică, a combătut cu vehemență onanismul, divorțul, utilizarea prezervativului, avortul, controlul nașterilor. Și cazul Eluana a fost tratat de pe poziții obscurantiste și instrumentalizat la maximum de Vatican și de forțele de dreapta, care au avut intenția să creeze un fel de Partid al Vieții. A servit totodată și drept hârtie de turnesol pentru unii politicieni. De exemplu, în tabăra stângii a ieșit mai pregnant în evidență catolicismul lui Francesco Rutelli. A fost pentru mulți o surpriză și poziția net obscurantistă a lui Silvio Berlusconi, care a declarat că Eluana n-a murit de moarte bună: a fost asasinată.

Și s-a văzut că la 80 de ani de la încheierea Concordatului dintre Statul Italian și Vatican, acesta din urmă continuă să aibă o influență enormă asupra politicii (nu numai de dreapta) și societății italiene. E adevărat că Vaticanul, și în genere obscurantismul religios, au suferit în Italia o serie de usturătoare înfrângeri: autorizarea divorțului în 1970, a avorturilor în 1978, creșterea neîncetată a numărului laicilor și agnosticilor, triumful rațiunii în cazurile Welby și Eluana Englaro. În aceste lupte mari merite aparțin și comuniștilor, și radicalului Marco Pannella; și în genere, în ceea ce privește societatea civilă italiană, motorul progresului a fost la stânga. Dar Vaticanul s-ar putea lăuda și cu multe biruințe. Pilula avortivă RU-486, cu toate că a fost legalizată, se găsește cu greu în comerț, legea cu privire la testamentul biologic așa și n-a apărut, rezultatul referendumului din 2005 cu privire la procrearea asistată nu a putut fi convalidat din cauza că Vaticanul a încurajat absenteismul și, prin urmare, a votat un număr insuficient de alegători.

În aparență, creștinismul este o ideologie inofensivă, iar omului din est, care a fost martorul ocular al persecuției acestuia din partea regimurilor comuniste, creștinismul ar putea să-i pară chiar o religie absolut modernă, pozitivă, occidentală. De fapt însă nu este nici pe departe așa și Occidentul, încetul cu încetul, iar în ultimul timp tot mai rapid, se debarasează de creștinism, se decreștinează. Amorul liber, egalitatea femeii cu barbatul, homosexualitatea, divorțul, avortul, pilula avortivă RU 486, inseminarea artificială și mai recentele eutanasia și testamentul biologic nu sunt nici pe departe fenomene de viață creștină. Știința modernă nu recunoaște noțiuni ca păcatul ori păcatul originar, nu recunoaște noțiunea de suflet, ca o entitate diferită și independentă de corp, și nu recunoaște sacralitatea apriorică a vieții. Anume cu această armă a sacralității biserica și organizațiile catolice au combătut în cazul Eluanei Englaro. Viața umană, chiar dacă se află într-un corp lipsit de conștiință care nu e în stare să miște un deget, pentru biserică este sfântă, de la dumnezeu, prin urmare trebuie susținută în extremis, atât cât este posibil. Cui îi pasă de suferințele morale și costurile materiale pe care le comportă o astfel de acțiune pentru ceilalți? Sunt sfinți și embrionii umani, și mai mult decât sfinți sunt persoane(!), prin urmare nu urmează a fi avortați sau manipulați in cadrul procedurilor de procreare asistată. Dacă o femeie a descoperit în timpul unui control ginecologic că viitorul ei copil s-ar putea să aibă o gravă malformație congenitală, să fie down de exemplu, ea nu trebuie nici într-un caz să avorteze, ci să nască, pentru că și copiii down sunt de la dumnezeu și cine știe ce minunate planuri s-ar mai putea să aibă creatorul cu ei! Biserica catolică promovează cu încăpățânare aceste idei cu care nu sunt de acord nu numai laicii și ateii, dar chiar și o bună parte din credincioșii practicanți.  Deci, lupta e acerbă. Și Eluana a avut în această luptă o importanță considerabilă.

Merită să zăbovim un pic asupra lui Giuliano Ferrara, care este una din cele mai pitorești figuri din eșalonul dreptei. Este director al cotidianului Il Foglio, dar susține o rubrică și în revista „Panorama”, are o emisiune în care e moderator pe „La 7”, s-a candidat la alegerile parlamentare din anul trecut cu lista „Aborto no grazie”. E un intelectual mastodontic la propriu (cântărește vreo 160 kg) și la figurat. Se consideră un „ateu credincios”(ateo devoto) și apără biserica pornind de la respectul pentru așa zisa mare înțelepciune a ei și considerațiunea că Occidentul se va dezintegra fără creștinism. În decembrie 2008 a declanșat, în unison cu moratoriul asupra pedepsei cu moartea promovat de Italia, așa zisul moratoriu asupra avorturilor, o campanie mediatică în Il Foglio însoțită de mitinguri în piețele marilor orașe, dar nu-și atrase asupra decât o ploaie de ouă împuțite aruncate de femeile supărate. Și nu trecu pragul electoral nici la alegerile în Parlament. În desfășurarea cazului Eluana, Ferrara a manipulat nu cu puțin talent armele sale, zicând, de exemplu, că „libertatea de conștiință a fost fluturată ca o armă ideologică menită să lovească în inimă caritatea și grija față de persoane...”, că „am ajuns să acceptăm eutanasia și eugenetica și încercăm să ucidem copiii down încă din pântecul matern...”  Îl ascultă totuși un mare număr de italieni, deoarece catolicismul are aici rădăcini adânci și este un fenomen foarte complex, care înseamnă de fapt nu numai prejudicii și dogme, dar și atâtea opere de caritate, și atâta frumusețe împrăștiată pur și simplu prin orașele și satele Italiei, și atâta bunătate omenească.
Intelectualii italieni de stânga se plâng că în ceea ce privește drepturile omului, în Europa, țara lor se află în fruntea cozii, întrecută până și de Spania, care până nu demult era o țară foarte catolică și retrogradă.

Mă gândesc însă unde ar trebui să plasăm Moldova și unde lunecă Moldova cu fundamentalismul religios al PPCD-ului ,al „Literaturii și Arta” și cu reticența tuturor celorlalți de a combate cât de cât viziunile obscurantiste asupra lumii. Mă tem că într-o bună zi introducem religia ca obiect de studiu în școală.
Viitorul cred ca vine cu o mie de provocări care ne vor pune la încercare inteligența, prepararea științifică, voința de a învinge. Cazul Eluanei Englaro, însă, mă face să mă gândesc cu tristețe la țara mea.

Notă:Toate citatele sunt în traducerea liberă a autorului.